Skip to main content
PETRE-ANCA-FOTO-VIAȚA-CA-O-VIAȚĂ! 1

Viața ca o...Viață! 1


Cred că am fost puţin inconştient când am ales să abordez un asemenea subiect.


De când a apărut Viaţa pe pământ, subiectul acesta a fost prezent şi de actualitate, a incitat toţi oamenii creativi: poeţi, pictori, scriitori, filozofi, mistici etc.


Cei mai mulţi dintre ei au vorbit din experienţa proprie şi au mai pigmentat cu poveşti personale. Experienţa mea este insuficient de vastă, dar în cabinetul ce l-am avut şi lucrul cu oamenii care au fost provocaţi de viaţă, mi-au oferit exemple, stări, atitudini, sentimente, reacţii la care cred că merită să reflectăm cu toţii.


Modul meu de abordare este unul personal şi fiecare dintre voi puteţi avea propria părere, care nu trebuie să coincidă neapărat cu a mea.


Fiecare ne trăim viața noastră şi ea nu poate semăna cu a niciunuia dintre semeni. Din experienţa mea şi a celor cu care am venit în contact, am ajuns la concluzia că omului i se poate lua totul, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţile umane. Este dreptul de a-şi alege propria atitudine dintr-un anumit set de împrejurări date, de a-şi alege propriul mod de a fi, de a decide când să pună capăt calvarului său, când se hotăreşte să ia totul de la capăt ca să vadă dacă viaţa înseamnă şi altceva decât umilinţă, durere, suferinţă, chin, batjocură, cratiţă, scutece etc.


Pentru oamenii mediocri, nehotărîţi şi cu inima împărţită, s-ar potrivi cuvintele lui Bismark:
„Viaţa e ca atunci când eşti la dentist; te tot gândeşti că urmează ce-i mai rău şi când-colo, totul s-a terminat deja”.
Diversificând, aş putea spune că cei mai mulţi oameni bolnavi cred că oportunităţile reale pe care viaţa le poate oferi s-au dus.

Totuşi, le-am spus că în realitate, mai există o oportunitate şi o provocare. Ar putea obţine o victorie din toată experienţa lor de-o viaţă şi de boală, transformând viaţa într-o biruinţă lăuntrică, sau ar putea să ignore provocarea şi să vegeteze pur şi simplu, să treacă în tabăra fataliştilor, aşa cum fac cei mai mulţi oameni.


Zilele din urmă am posta un material ”Iubește-ți boala ca pa tine însuți!”


Dostoievski spunea cândva: „Există un singur lucru de care mă tem: să nu fiu vrednic de suferinţa mea”.


Cuvintele acestea îmi vin mereu în minte când întâlnesc pacienţi prăbuşiţi psihic şi de fiecare dată le reamintesc faptul că ultima noastră libertate, cea lăuntrică, nu se poate pierde. De fapt, indiferent în ce ”hal” eşti, tocmai această libertate spirituală – care nu poate fi luată de nimeni –, este aceea care dă sens şi rost vieţii noastre.


Dragii mei, dacă e ca viaţa să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens şi în suferinţă. Suferinţa face parte din viaţă şi este de nedezrădăcinat din ea, precum soarta şi moartea. Fiţi, vă rog, de acord cu mine, că fără suferinţă şi moarte, viaţa omului nu este întreagă şi că există un scop şi în acest gen de viaţă.

Adică în Suferinţă.

(va urma)