Skip to main content
PETRE-ANCA-FOTO-EDUCAȚIA

EDUCAȚIA

- La şcoală am avut câţiva profesori care ţipau la noi şi ne pedepseau.
- Alex, am fost și eu profesor şi am urmărit în timp sute de profesori. Din punctul meu de vedere este cea mai snoabă adunătură din toată lumea. Profesorul se crede o specie diferită, pentru că ştie. Ştie ce? Doar cuvinte, iar cuvintele nu înseamnă experiență. Poţi repeta cuvântul iubire, iubire, iubire de un milion de ori, şi tot nu îţi va da gustul iubirii. Dar dacă citeşti cărţi despre iubire, şi sunt mii de cărţi despre iubire, nuvele, poezii, poveşti, tratate, teze – ajungi să ştii atât de multe despre iubire încât aproape că vei uita complet că n-ai iubit niciodată, că nici măcar nu ştii ce este iubirea.

Un profesor cu inteligenţă emoţională ar fi de dorit, în primul rând, să transmită inteligenţa emoţională prin modelul personal, să înţeleagă, să fie atent la nevoile elevului, să susţină, să încurajeze şi să găsească modalităţi adaptate de a creşte şi motiva interesul pentru învăţare. Un bun profesor va diversifica abordarea astfel încât elevul să fie inspirat să deprindă, la rândul său, aceste abilităţi. Profesorii care nu au o inteligenţă emoţională dezvoltată, etichetează, critică, pedepsesc (lovesc cu rigla mâna elevilor, îi trec la colţul de ruşine, îi pun la panoul obraznicilor etc.), nu reuşesc să-şi stăpânească propriile emoţii, ţipă, urlă, dau interpretări eronate acţiunilor şi compară – comparaţia şi perfecţionismul fiind cele care distrug stima de sine a copilului. (Aşa era pe vremea mea.)

Ideal ar fi ca inteligenţa emoţională să fie predată atât părinţilor, cât şi copiilor în şcoli. În şcoli să fie prevăzută în programa şcolară, ca orice alt obiect de studiu.
- Până să ajungă să predea elevilor, cred că profesorii ar trebui să urmeze un curs şi să-l absolve.
- Ai dreptate, după părinţi, profesorii sau în general educatorii ar trebui să fie pregătiţi în această materie extrem de utilă pentru viaţa fiecărei fiinţe umane.
Bruma de manuale sau lucrări de „dezvoltare personală”, sunt insuficiente pentru a ajuta la dezvoltarea inteligenţei emoţionale a oamenilor.
Este nevoie ca toți copiii să fie crescuţi în respect faţă de sine şi față de alţii, să li se aline rănile emoţionale, răni care pot degenera în comportamente lipsite de respect sau în agresivitate, să fie susţinuţi să îşi trăiască la maximum potenţialul şi să îşi fructifice talentele de care dispun. Un copil inteligent îşi creşte adaptabilitatea la diferite condiţii de viaţă, îşi fortifică interiorul, învaţă disciplina, care e percepută ca o componentă firească a vieţii, va avea performanţe mai bune, relaţii interumane sănătoase şi echilibrate.

Un părinte cu adevărat „părinte”, va observa emoţiile copilului nu doar pentru a preveni un comportament urât, ci pentru tot ce înseamnă evoluţia viitoare a copilului său.
Un copil care nu are ieşiri de comportament nu înseamnă că nu poate fi supărat. Poate fi o atitudine pasiv – agresivă şi poate spune că „sunt bine”, dar să nu fie aşa, poate să nu înţeleagă ce simte şi cu atât mai mult să ştie cum să o exprime. Un părinte atent, conştient de emoţiile copilului, este alături de copilul său într-un mod care-l ajută.
Puţini părinţi sunt conştienţi de propriile lor emoţii, şi asta este un punct extrem de sensibil, pentru că nefiind conştienţi de propriile lor emoţii şi schimbări de dispoziţie, este mult mai dificil să observe şi să se poată conecta la emoţiile celorlalţi.

A recunoaşte când simţi o emoţie, a-ţi identifica propriile sentimente şi astfel putând fi sensibil la prezenţa emoţiilor în alţi oameni, asta înseamnă conştienţă emoţională, asta înseamnă un părinte responsabil şi conştient de ce simte copilul lui. Bunăoară, dacă părinţii îşi neagă furia şi nu o recunosc în faţa copilului, nu fac decât să îi transmită mesajul că: „Mama şi tata nu au aceste emoţii, deci nici eu  nu trebuie să le am” . Totul duce la o deconectare de sine, la o negare a propriei trăiri, iar asta poate degenera mai departe în vinovăţie şi ruşine faţă de propria persoană.

Întotdeauna copiii au nevoie de un model şi de un model al sentimentelor pe lângă cel al valorilor. Ei au nevoie de momente în care văd adulţii gestionându-şi conştient emoţiile pentru a învăţa la rândul lor să o facă constructiv.
De regulă „superpărinţii” , îşi ascund emoţiile faţă de copilul lor, atunci când încearcă să compenseze frica lor de a pierde controlul, or, prin ascunderea emoţiilor, aceşti părinţi cresc tineri care sunt şi mai puţin capabili să îşi gestioneze emoţiile negative decât s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi avut părinţi care să-i fi învăţat să îşi arate emoţiile într-un mod neabuziv. Aceasta deoarece copilul creşte emoţional distant faţă de părinţii lui.

Unui asemenea copil îi lipseşte un model care să-l înveţe cum să-şi gestioneze efectiv emoţiile dificile. Actul de a numi emoţiile are un efect calmant asupra sistemului nervos, ajutând copilul să se recupereze mai repede după incidente supărătoare. Este un instrument foarte puternic de vindecare. Atunci când părintele recunoaşte emoţia din spatele comportamentului şi îl ajută pe copil să o numească, trebuie să se asigure că, în acelaşi timp, copilul înţelege că anumite comportamente nu pot fi tolerate. Rolul deosebit de important al părintelui este să-şi ghideze copilul să se gândească la moduri mai potrivite de a se exprima atunci când simte emoţii puternice, este abilitatea cu care părintele îl ajută să şi-o dezvolte. Numai aşa copilul devine inteligent emoţional, dar şi plin de resurse şi responsabilităţi.

- Din tot ce ai spus până acum, trebuie să înţeleg că, un părinte conştient este atent la propriile emoţii, se foloseşte de ele pentru a învăţa, ascultă empatic, şi-l ajută pe copil să îşi numească emoţiile şi să îşi dezvolte noi abilităţi de a gestiona momentele încărcate emoţional?
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Vedeți mai multe pasaje din cartea: