Skip to main content
Din cauza ta (pasaj din cartea "POVEȘTI CU FINAL MERITAT")

Din cauza ta (pasaj din cartea "POVEȘTI CU FINAL MERITAT")

       Cu o doză de curiozitate pe care o au toţi oamenii când află de ceva ce nu poate fi demonstrat ştiinţific, Mariana a făcut o programare la cabinetul meu din Feteşti. Pe moment a părut surprinsă de rapiditatea diagnosticării, a promis că va respecta ceva din regim şi a plecat. A trecut ceva timp. Curiozitatea fiindu-i satisfăcută, şi-a văzut mai departe de viaţa sa, alimentaţia sa, de obiceiurile sale, de relaţiile sale interumane. Până când organismul nu a mai vrut să asculte. După ce şi-a făcut toate tipurile de controale pe la cabinetele medicilor, mi-a dat telefon şi mi-a spus: „am documente cu toate felurile de analize, medicii afirmă că am o carieră de piatră la colecist, ce să fac să nu mă operez?”. I-am spus că îi voi trimite un regim şi că nu sunt de acord cu operaţia, putem frământa calculii până să apuce să plece pe canal.

       Peste două zile, telefon: „vrei să mă omori, sunt într-un hal fără de hal, abia mă ţin pe picioare, nu se mai înţelege nimeni cu mine, nici familia, nici colegii de serviciu, nici prietenii, nimeni, iar tu vrei să mă trimiţi cât mai repede pe lumea cealaltă!”.
Dumneavoastră cum aţi fi reacţionat atunci când cineva vă acuză în acest mod? Am încercat să o liniştesc şi să-i spun că nu am alt regim care să o ajute mai bine. Nici nu a vrut să audă şi a ripostat: „Mă duc să mă operez!”. După operaţie (a fost extirpat colecistul), mi-a mai cerut un regim, pe care nu l-a respectat pentru că vezi Doamne „era prea slăbită după operaţie”.

       Într-un timp, cineva mă anunţă: „Mariana este internată în SMC Bucureşti, a ajuns o mumie, noi nu credem că mai scapă cu viaţă! Poţi să mergi să o vezi?”
Am găsit-o pe Mariana în secţia medicală III şi într-adevăr, arăta ca o fantomă. De cum m-a văzut, a început: „din cauza ta am ajuns aici şi în halul acesta, pentru că nu ţi-am respectat regimurile, ai vrut să te răzbuni, ai vrut să-mi arăţi cât de slabă de înger sunt…”
Am lăsat-o să vorbească, să se răcorească, să se descarce, ajunsese într-un fel la capătul căutărilor şi puterilor; starea ei se înrăutăţea vizibil, iar medicii îi spuneau că nu are nimic, că este ipohondră. I-am promis că o voi ajuta cu un regim, în două zile îl va avea. Dar, a doua zi a chemat un prieten şi a alergat ca un om disperat pe la popi, călugări, maici (inclusiv la Violeta de la ………), să caute, să întrebe, să ceară, să se mântuiască.

       Ştiam că în această încarnare în care trebuia să iau fiinţă, aveam nevoie de conjuncturi, de încercări care să mă aducă mai aproape de Tatăl. Şi atunci – mi-am ales ţara, părinţii, familia, sexul şi tot ce era necesar pentru evoluţia mea spirituală.
M-am născut cu Soarele şi Luna în Peşti, Neptun în Scorpion. O viaţă deloc uşoară. Părinţii mi-au dat numele Fecioarei. Deja am intrat în lumea încercărilor. Copil fiind, toate încercările vieţii mă interiorizau în loc să mă apropie de oameni.

       Şi atunci mă refugiam în natură – căutam Soarele, mergeam ore-n şir pe malul apei, vorbeam cu gâzele, cu Îngerii. Toate întâmplările mi se păreau fără rost, trăiam sentimentul separării de lume. Uitasem deci că îmi propusesem acest destin. Acum mă răzvrăteam. Copilăria, adolescenţa, chiar şi maturitatea mea au fost un lanţ de dezamăgiri, de întrebări cu ce caut eu aici ? Dumnezeu îmi dădea şansa ca eu să trec, să înţeleg aceste încercări şi să le transcend, în schimb eu – omul – adunam refulări, nemulţumiri (acestea se vor depune mai târziu în fiinţă).

       După 7 ani de căsnicie, Divinul îmi trimitea o rază de Soare ajutătoare. În viaţa mea apărea o fetiţă, un copil dulce care-mi schimba orientarea. Aveam o nouă responsabilitate. Dacă pe mine nu mă luasem în seamă prea mult, trebuia să trăiesc pentru „noua viaţă”! Şi pentru acest copil dulce mi-am căutat un nou drum. Am găsit o şcoală spirituală unde învăţam un nou mod de viaţă – o alimentaţie naturală, exerciţii pentru minte, pentru corp. Încetul cu încetul îmi schimbam modul de gândire, …înţelegeam acceptarea începusem să înţeleg şi să simt compasiunea, iertarea, iubirea, începusem să-l caut pe Dumnezeu. Şi după câţiva ani constatam că devenisem optimistă, echilibrată, sociabilă, făceam faţă încercărilor vieţii fără lamentările de altădată, căpătasem încredere în mine, devenisem puternică, sorbeam plinătatea vieţii. Eram tânără şi puternică, încât totul mi se cuvenea! Atunci când omul trăieşte plenar fără Tatăl ceresc, crede că poate avea totul, că poate dobândi orice lucru, că poate poseda orice fiinţă. Uită că este doar unealtă şi că nimic nu se face fără Domnul şi atunci, abia atunci începe prăbuşirea.

       Nu întâmplător atunci când credeam că sunt împlinită, că devenisem şi spirituală, atunci a apărut în calea mea „Ghidul”. Se spune că atunci când discipolul este pregătit, Maestrul apare! Sub o înfăţişare impunătoare, de un rafinament excepţional, în viaţa mea apărea un Maestru al terapiilor naturiste. Bucuria mea a fost imensă, erau lucruri pe care le discutam fără a fi interpretate, eram în sfârşit înţeleasă, era ca un psiholog, ca un profesor, ca un prieten pentru mine. Sub mantia charmului, nu ştiam că acest OM într-o zi îmi va schimba destinul, aducându-mă pe calea cea bună. Atunci mi-l trimise Dumnezeu. Mă asculta, îmi dădea sfaturi, dar îmi lăsa liberul arbitru – supraveghindu-mă. Nu înţelegeam de ce atunci venise în viaţa mea, pentru că atunci îmi spuneam eu „mă găsesc pe treptele înalte ale evoluţiei!” – de fapt atunci începeam decăderea şi atunci aveam nevoie de ajutor.

       Şi cum Divinul – pe cel pe care-l iubeşte, îl încearcă, şi cum eu îmi programasem această existenţă, - într-o zi în care mă aşteptam cel mai puţin – am făcut o criză de colecist cumplită. Am ajuns la spital, unde medicii mi-au spus că neapărat colecistul trebuie extirpat. Eu bolnavă?! Operaţie?! Nici gând! De ce eu? De ce acum? De ce aşa? Şi cum orice bolnav în subiectivismul lui nu vede realitatea, am apelat atunci la ghidul meu terapeut, care-mi dădea sfaturi urgente de adoptare a terapiilor naturiste şi post. Medicii îmi spuneau că pietrele vezicale pleacă pe coledoc şi fac pancreatită, febra-mi creştea, durerile nu cedau la nici un calmant, aşa că am acceptat operaţia
Dumnezeu îmi dădea o şansă – eu acceptam alternativa chirurgicală. Părinţii mă încurajau că este o operaţie uşoară, că se poate trăi fără colecist, dar în neştiinţa mea şi-a lor nu realizam că de fapt eu eliminam efectul, nu cauza. Şi cu un psihic labil, chiar deplorabil, abia mi-am revenit în urma operaţiei. Eram într-un pat de spital şi-mi spuneam: „Ce am făcut să ajung aici?Am fost cea care-i ajuta pe ceilalţi, am dăruit de atâtea ori – de ce eu în acest stadiu?” Slăbeam pe zi ce trecea, nu-i suportam acum pe cei din jur. În loc să-i mulţumesc lui Dumnezeu că trăiam, căutam vinovaţi pentru destinul meu. Priveam spre ceilalţi pacienţi - se puneau repede pe picioare, mâncau, erau robuşti - eu – parcă treceam în nefiinţă. Mă hrăneam cu gânduri sinistre şi mă gândeam deja la moarte. Întoarsă acasă, în loc să accept căldura familiei, îi depărtam pe zi ce trecea.
Ajunsesem să nu-mi mai pese de copil, de casă, de serviciu, ţipam şi-i găseam pe toţi cei din jur vinovaţi. Parcă tot ce mă înconjura era suferinţă, era boală. Şi cum adevăraţii prieteni se cunosc la nevoie, ghidul meu terapeut avea să-mi sugereze că dacă până acum nu l-am ascultat, era stringent să încep postul şi BG-ul. La auzul acestei veşti, m-a cuprins disperarea. Aveam stări de vomă, diaree, nu asimilam nimic, nopţile transpiram teribil, eram tot timpul irascibilă, iar acest lucru îmi umplea paharul. L-am refuzat reproşându-i că mă omoară cu acest post şi că mă pedepseşte pentru că nu l-am ascultat. Deşi îmi spunea că problema mea doar o purificare masivă o poate rezolva, am respins-o. Şi în acest moment de disperare, uitasem şi tot ce învăţasem în 10 ani de şcoală spirituală: gândire pozitivă, relaxare…, nu puteam aplica nimic. Eu care ajutasem atâtea fiinţe, pentru mine nu puteam face nimic, ba dimpotrivă, îmi începeam distrugerea cu atâtea gânduri negative.

       Am considerat că totuşi un tratament naturist m-ar ajuta şi l-am ales de capul meu neţinând cont de compatibilitatea energetică, mergând în paralel cu medicina alopată. Şi astfel umblam din spital în spital, mi se făceau tot felul de tratamente posibile şi analize, pentru ca într-un final, prin primăvară, adică după jumătate de an de căutare a leacului, să ajung în Spitalul Militar Bucureşti fără nici o speranţă de viaţă, cu 42 kg, cu arsuri în tot corpul, cu vomă, inapetenţă, sufocări.

       Era un chin. Eram convinsă că boala secolului – cancerul – era cauza şi mă gândeam că nimeni nu-mi spune. Aşteptam moartea, dar medicii mă trimiteau şi la psihiatru. Aceasta le este psihologia, un bolnav este mai degrabă nebun! Fortralul nu-şi făcea efectul, arsurile-mi cuprindeau totul, şi atunci la ce bun?
Moartea era singura mea scăpare. Uitam totul, nu realizam că toate refulările, toată mânia, toată supărarea din 35 de ani se adunase, nu vedeam nimic clar. Îmi era frică să mă privesc în oglindă, câtă hidoşenie-ţi aduce boala, îmi era frică de tot şi-mi doream moartea, chiar dacă şi de ea-mi era frică. Mi se părea singura care putea pune capăt suferinţei.

       Îmi aduc aminte cum i-am spus soţului meu să aibă grijă de copil, pentru că eu mă arunc de la etajul spitalului Militar. Atât mai regretam din toată această viaţă – copilul – dar decât o aşa mamă mai bine moartă! Pierdusem totul, din cea care eram cândva, rămase nimic. Priveam pe geamul spitalului, afară viaţa continua şi fără mine.
Oamenii trăiau din plin, era sărbătoarea Paştilor, era primăvară, era viaţă,…cu sau fără mine era la fel. Colegii de serviciu nu mă căutaseră deloc în această perioadă, ba dimpotrivă, erau supăraţi că sunt bolnavă, că trebuie să facă şi lucrările mele, „prietenii” se rărise, nu mai întrebau de mine decât foarte rar, eram o povară pentru familie, medicii după atâtea analize şi tratamente nu găseau leacul, ce sens mai avea viaţa pentru mine? Nici zeii care-mi fuseră predaţi nu mă ajutau, Iisus şi Fecioara nu mă auzeau … Mentalul meu refuza lupta, el alegea moartea. A doua zi urma să mă arunc de la etajul spitalului, nu ştiu de ce amânam pentru a doua zi, dar aşa-mi propusesem…
Şi a doua zi mă trezesc cu Ghidul meu terapeut. Soţul meu îl căutase şi-l rugase să mă ajute, îl considera ca pe ultima salvare. Nu ascultam niciodată de el şi acum venise la mine. Mi-era ruşine să apar aşa în faţa lui. S-a plimbat cu mine prin parcul spitalului şi parcă-l aud şi acum: „Cât mai ai de gând să stai în spital? Nu vezi unde ai ajuns? De ce distrugi mitul care eşti?”. I-am răspuns că vreau să mor şi deşi nu-mi spune, simt că am cancer şi că oricum nu mai sunt şanse pentru mine. Atunci mi-a răspuns: „Nu mori, dar de data asta faci numai ce-ţi spun eu! Nu ai cancer, dar de vei continua aşa în câţiva ani îl faci! Ieşi cât mai repede din spitalşi vii la Văleni. Vei începe acolo regimul de 14 zile, voi fi lângă tine, o să-ţi revii!”

       Nu mai aveam încredere în nimic, acceptasem moartea, iar acum altă alternativă, trebuia s-o iau de la capăt. Eu nu mai puteam lupta şi i-am spus. De fapt Omul, terapeutul şi soţul meu au luptat la început pentru mine. Eu m-am lăsat dusă de val, mai aveam o şansă totuşi. Aşa că mi-am cerut externarea şi a doua zi îmi făceam bagajul pentru Văleni. Mi-am privit fetiţa în ochi. Suferea enorm. Şi chiar în aceste luni, din cauza suferinţei mele se îmbolnăvise şi ea cu căile respiratorii. Şi când te gândeşti că la naşterea ei jurasem să lupt cu greutăţile vieţii pentru ea, micuţa! Se bucura şi ea, se bucura şi soţul meu că plec la Văleni.
Pentru ei era ultima speranţă ca eu să redevin ce-am fost. Eu nu mai credeam în nimic, dar pentru ei, am plecat. Ajunsă la Văleni, de la maşină până în casă abia am mers susţinută de mâini de mama terapeutului. Ghidul meu terapeut mă întâmpina cu aceeaşi privire caldă. Nu-l ascultasem niciodată şi totuşi mă învăluia în aceeaşi căldură. El oricum ştiuse că voi ajunge aici.

       A doua zi intram în cura cu legume. Sincer vorbind la cum arătam, credeam că-mi voi da duhul în această cură. Poftă de mâncare deloc şi toate simptomele vechi plus cura cu legume. Mă gândeam totuşi că nu sunt singură. De fapt spusesem: „Eu nu pot lupta, viaţa mea este în mâinile tale!”. Şi aşa, dimineaţa câteva fructe, la ora 13 salată de crudităţi (legume), seara brânză dulce, între mese apa şi ceaiurile prescrise zilnic, zilnic aveam clisme, spălături vaginale, băi totale, tincturi. După o zi de regim (cură) începusem să cobor în grădină. Deşi oboseam repede, în fiecare zi mai făceam în plus câţiva metri. Aveam aceleaşi arsuri în corp, plângeam că nu-mi trec şi-mi spuneam că mor. Deja era un pas.

       Dacă săptămânile trecute îmi doream moartea, acum plângeam că mor. Ceva-mi spunea să lupt, dar frica de moarte mă obseda cumplit. Capul mi-era prins ca într-o menghină, nu aveam controlul necesar nici să gândesc prea mult, nici să simt altceva decât durerea. Priveam casa în care venisem de atâtea ori. Altădată simţeam protecţia acelui loc, aura lui benefică, mă simţeam ca într-o mănăstire, iar acum nu simţeam nimic, doar durere şi frică. Plantele pentru baia totală mi le pregătea chiar terapeutul.
Parcă-l văd cum în fiecare seară îmi căra zeci de litri de macerate pentru baie. Când ţipam de durere îmi spunea: „Să chiui de bucurie că te doare!” Nu înţelegeam reacţia de apărare a organismului… În fiecare zi se mai schimba ceva, începeam să urc în poiană. Câte flori minunate de munte, ce aer curat, ce păsărele! Plângeam şi-l imploram pe Dumnezeu să mai pot simţi aceste binecuvântări ale naturii. Doar văzul funcţiona. Nici un sentiment nu-mi cuprindea inima. Atunci mă trezeam vorbind: „Unde-mi sunt anii de cursuri spirituale, unde-mi sunt puterile cosmice? De ce nu mă ajută?” Îmi doream să simt această lume vie! Pentru inima mea totul era mort, de fapt inima mea era moartă. Câtă durere să trăieşti, să te mişti, dar să ai sufletul împietrit la frumosul din jur. Să trăieşti în cumplitele fantasme, un mare chin!      

       Deşi psihic baleiam încă, fizic începusem în câteva zile să fac progrese. Încet, dar cu paşi siguri, mai adăugam mişcării mele mai mult spor în fiecare zi. Începea să-mi revină pofta de mâncare. Sub ochii Maestrului îmi urmam regimul şi terapiile cu stricteţe, şi aşa trecură 14 zile. Am fost un pacient problemă, dar nu eram singurul pe care Maestrul îl vedea. Erau mii înaintea mea şi mii dupămine cu simptome similare.

       Pentru mine a fost pariul cu viaţa, pe care abia mult mai târziu am realizat că susţinută de El l-am câştigat. După cele 14 zile soţul şi fetiţa mea veneau să mă ia acasă. I- am întâmpinat în curte râzând. Erau uimiţi. Plecasem de acasă un muribund, îi întâmpinam zâmbind. Şi asta în 14 zile. Convingerea soţului meu se întărise, aşa că din acea zi a hotărât să treacă la acelaşi mod de viaţă, care de acum încolo mie mi-era vital.

       Întoarsă acasă am început serviciul. Mi-a fost foarte greu la început cu ironiile celor din jur. Oamenii nu înţeleg şi comentează. Numai cel care trece printr-o suferinţă similară simte şi ştie, restul bârfesc la adresa celui care încearcă să trăiască. Părinţii mă condamnau că voi muri din cauza unui regim aşa de dur, şi tot aşa, discuţii inutile care-mi făceau mai mult rău decât bine, aşa că am început să-i evit pe cei din jur care emanau astfel de energii. Nu eram destul de puternică în faţa răutăţii oamenilor. Aveam familia mea alături, cineva acolo sus mă iubea, altcineva acolo la Văleni mă susţinea, aşa că trebuia să merg mai departe.

       Dorinţa de viaţă revenise. Un lucru era clar, în jumătate de an de la operaţie ajunsesem la moarte, în 14 zile de regim şi terapii mă puneam pe picioare. Din acel moment mi-am spus: „Acesta-mi va fi modul de viaţă – calea naturalistă!” Din 70 în 70 de zile mergeam la control, alte regimuri, alte terapii, lucrurile se schimbau deja în bine. Abia după al 3-lea regim simţeam că mă regăsesc, că-mi revin cu adevărat. Abia atunci începeam să înţeleg că terapiile naturiste îşi fac efectul mai lent, dar sigur şi fără efecte adverse şi că reglează întreg metabolismul. Deja schimbările de regim le aşteptam ca pe o sărbătoare şi o nouă provocare.

       Şi simţeam şi simt şi acum miracolul care se petrece la fiecare testare de schimbare a regimului, şi anume forţa interioară a acelui nou regim. Încercasem singură atâtea terapii naturale, nu se legau şi nici nu dădeau rezultate optime. Aici, în momentul în care primesc plicul cu noul regim şi noile terapii simt forţa, puterea, susţinerea pentru acel nou regim. Acest miracol nu l-am întâlnit la nici un medic sau alt terapeut. Şi apoi, în câteva zile de la adoptare deja îşi face efectul. La fiecare nouă terapie, odată cu vindecarea organelor vizate se simt şi efectele subtile ale plantelor folosite şi, odată cu efectul lor apare şi problema care a generat boala. Iese la suprafaţă din subconştient, pentru a fi înţeleasă, transcensă. Şi astfel aspectele refulate în mine într-o viaţă ies la suprafaţă încetul cu încetul. Şi încep încercările. Primele semne au fost în dorinţa de căldură, de apropiere de cei dragi. Mă trezeam dimineaţa, mulţumind divinului pentru încă o zi, trăgeam aer în piept şi-mi spuneam: „Doamne, văd Soarele! Ce minunat este să trăieşti!”. Deja viaţa însemna altceva pentru mine. Simţeam nevoia de manifestare a bucuriei mele şi atunci am început să fac cadouri celor dragi, prietenilor, orfanilor, celor care credeam eu că au nevoie de un anume lucru, şi în acelaşi timp plângeam de bucurie că pot bucura şi eu pe cineva.

       După atâţia ani simţeam că trăiesc cu adevărat. Apoi a urmat dorinţa de claritate şi ordine în tot ce fac. Şi atunci am început cu serviciul.Am început să-mi fac lucrările cu mai mult simţ de răspundere, cu o claritate şi corectitudine mărite. La fel şi în locuinţa noastră. Am luat fiecare lucru la mână, am păstrat doar lucrurile necesare, restul le-am dat celor care aveau nevoie. Nu aveam nevoie de afirmare, nici de lauri, simţeam nevoia de schimbare în bine în viaţa mea. Sfârşitul de săptămână, după amiezile mi le petreceam în natură. După atâţia ani găseam farmecul naturii cu adevărat. Fiecare zi o începeam cu mulţumire Domnului că trăiesc şi-mi încheiam seara binecuvântându-l pe Omul care m-a readus printre cei dragi.

       Şi toate aceste aspecte se petreceau sub urmarea terapiilor şi regimurilor lui. Începea transformarea? Îmi aduc aminte cuvintele unei prietene în timp ce eram bolnavă: „Vei ajunge într-o zi să-ţi binecuvântezi boala!”.Aşa a fost. Doar o suferinţă poate trezi omul şi orienta spre credinţă. Şi atunci mi-am privit destinul. Viaţa mea se împarte în două etape: înainte şi după boală. În prima etapă căutam afirmarea, frumuseţea exterioară, gloria, bogăţia, funcţii înalte, translaţii în lumi paralele. Cea de-a doua, cea pe care o trăiesc acum este partea cea mai frumoasă a vieţii mele, bazată pe simplitate, frumosul interior şi credinţă. Tot acum am găsit şi puterea energetică a roadelor naturii. Câtă savoare şi bucurie a pus Dumnezeu în ele,şi ce binecuvântare să le poţi mânca!

       Sunt 2 ani de regimuri şi terapii naturale. Deja acesta este modul de viaţă al meu şi al familiei mele. Toate aceste minunăţii pe care unii le privesc sceptici, au adus în familia noastră linişte, sănătate şi bucuria de a trăi. Natura, cuvânt folosit atât de banal, adevărata lui valoare o poate înţelege doar cel care trăieşte în comuniune cu ea, neîncălcându-i legile. Şi într-o zi, după ani de terapii naturale, începi să vezi lucrurile altfel decât înainte, gândeşti altfel, simţi altfel, cât de simple sunt toate şi cât de mult îşi complică omul existenţa.

       Suferim din naştere, suferim pentru că nu suntem adaptaţi la bunul nostru plac, suferim pentru că ni se ia suferinţa preferată, mai târziu că nu suntem aprobaţi, iubiţi aşa cum ne dorim, că cei din jur nu fac ce vrem noi, că nu deţinem funcţii, bogăţii … lucruri efemere. Suferim pentru că refuzăm de fapt iubirea lui Dumnezeu. Toată furtuna văzută şi nevăzută a fost creată de Dumnezeu din iubire. Omul, care a fost coroana întregii sale Creaţii a avut menirea cea mai înaltă: să stea în strânsă legătură cu Creatorul său, să-i cunoască Voia şi să i-o împlinească. Dar omul încalcă legea. Toate acestea într-o zi declanşează boala, uneori incurabilă. Până atunci, organismul dă multe semne, dar cine să le ia în seamă?! Suntem prea ocupaţi să avem grijă de acest „vehicul” numit corp.

       Doar o suferinţă sau o nenorocire ne mai poate trezi, dacă nu este prea târziu. Pentru cel care a avut şansa să se vindece, cale de întoarcere nu mai este. Viaţa mea merge înainte, cu acest mod de viaţă naturalist! Îmi aduc aminte cuvintele Omului: „Vei fi ce-ai fost şi mai mult de atât!”. Nu înţelegeam sensul, acum în fiecare zi, mulţumesc Divinului că m-a reîntors acasă şi-l rog să mă păzească de vechile ispite. Acum realizez că am trecut exact prin psihologia omului bolnav. La început refuză boala, după care îl apucă disperarea, acceptarea şi dacă există susţinere – luptă.

       Cel care a luptat cu credinţa fermă în vindecare, acela a fost salvat. Regimurile impuse la început mi s-au părut pedepse, blestem, încetul cu încetul însă le-am acceptat pentru că erau oricum ultima soluţie şi în momentul în care le-am simţit că-mi sunt vitale, atunci s-a produs vindecarea. Nu mai are nici o importanţă dacă stadiul bolii ajunsese sau nu la cancer. Modul meu de viaţă şi suferinţele în care mă complăcusem toată viaţa mă aduseră aici, dar nu ca pedeapsă şi pentru că în iubirea lui, Dumnezeu mi-a amintit rostul meu aici pe pământ.

       Lucrurile materiale nu-ţi aduc adevărata mulţumire, dar omul realizează acest aspect atunci când pierde totul. „Poţi avea totul fără să ai nimic şi nu ai nimic având totul!”Cât adevăr!Am realizat acest lucru când sănătatea îmi ajunsese la final. Nimic din funcţie, casă, bani, nu mă puteau salva. Moartea îmi acaparase sufletul, în hidoşenia ei renunţasem la toate. Acum mă bucur că trăiesc şi că-mi recapăt sănătatea. Şi acum sunt înconjurată de lucrurile materiale, dar nu mai depind de ele. Frumuseţea vine din interior şi poţi arăta bine cu un trup curat şi purificat chiar într-o singură haină. Merg pe stradă. Privesc în jur. Câte chipuri triste!
Surprind o discuţie, cât de aprinsă, câtă ură! Privesc un coleg, câtă dorinţă de afirmare! Întâlnesc un „prieten”, câtă făţărnicie! Şi văd, îi simt, cu toată compasiunea, ştiu ce va urma pentru ei! Plâng după bani deşi au confort, plâng după iubire deşi ei n-o pot dărui! Şi încă o dată realizez că omul nu se poate trezi decât prin suferinţă proprie. Exemplul sau experienţa celor din jur nu le este suficientă, iar graţia divină se întâmplă doar celor aleşi.

       Toate încercările din viaţa mea şi-a ta sunt experienţe pentru a merge mai departe –ACASĂ! De mine, de tine depinde dragul meu cum trecem prin ele şi-n cât timp! Cei din jur sunt doar mobilele prin care Dumnezeu ne încearcă. Şi cel mai mult ne încearcă prin cei dragi, pentru că un străin nu ne-ar aduce atâta suferinţă. Familia, care are nevoie de tine şi trebuie să-ţi îndeplineşti datoria indiferent de încercare, „prietenii” care te blamează că ai luat-o pe o cale greşită pentru că tu nu mai urăşti, nu mai bârfeşti cu ei, nu-ţi mai petreci timpul cu lucruri inutile, colegii care te ironizează la modul „subnutrit” de alimentaţie adoptat, la postura „prostului” pentru că adopţi umilinţa şi câte încercări te mai aşteaptă …!

       Dar pentru tine aceasta este Calea! Ai trăit, ai simţit, ai obţinut rezultate. Dumnezeu ţi-a întins acum mâna! Acum,şi nu mai târziu, urmează-ţi calea, acceptă viaţa în această viaţă şi nu în alte vieţi viitoare! Este povestea mea, dar sigur este şi a ta, regia ta poate fi alta, aşa cum tu ţi-ai programat-o! Dincolo de toate, ne place sau nu să credem,…este o poveste cu aripi deschise spre CER!…


       În fiecare plic mai pui câte ceva...

       A ajuns acasă. A început regimul. Trei zile am fost bombardat cu apeluri telefonice disperate; „nu mai pot, nu mai rezist şuşotelilor, privirilor, insinuărilor colegilor de serviciu, cunoscuţilor, familiei. Asta nu e viaţă, e chin, mă dor toate, de ce, de ce, de ce?”
Atunci am făcut o mutare inspirată, spunându-i: „Vino la Vălenii de Munte, la Fundaţie, măcar 7 zile şi-ţi voi demonstra că eşti un om puternic, că poţi, că sunt bine intenţionat şi că viaţa ta se va schimba!”.

       A doua zi, era deja la sediul Fundaţiei. Am ajutat-o cât am putut, pentru că aveam şi consultaţii la cabinet, preparându-i ca şi lui Liviu, ceaiurile, băile de plante o trimiteam la plimbare sau când aveam timp ieşeam împreună. Încet, încet, s-a echilibrat, ca după câteva zile să-mi spună: „Nu se poate, tu, în fiecare plic pe care-l dai pacienţilor cu regimuri, mai pui ceva, ceva care dacă nu respectă, fac greşeli sau gândesc negativ faţă de tine, plătesc! Aşa este?” Nu ştiu dacă aşa este, dar fiecare pacient primeşte de la mine: „Luminează-l Doamne şi dă-i gândul cel bun!”. Altfel, Mariana este o persoană deosebită, cu capacităţi extrasenzoriale şi intuitive, care a trebuit să treacă şi să depăşească un asemenea prag, şi pe care o pregătesc să se alăture celorlalţi care îmi vor lua locul la Fundaţie.
Anul trecut, i-am trimis textul şi am rugat-o pe Mariana să-mi facă o casetă audio cu piesa de teatru „Zamolxis” de Lucian Blaga. Când mi-a trimis caseta, am găsit şi următorul bilet:

 …Mulţumesc că i-ai dat minţii mele de lucru!
 …Mulţumesc că am avut ocazia să retrăiesc, cu această ocazie sentimente deosebite!     …Mulţumesc că în aceste zile m-am bucurat, am râs … ca un copil!
…Mulţumesc că pentru această înregistrare, tiroida mea s-a mai purificat (din blocajele iniţiale au dispărut treptat pe timpul înregistrării)!
 …Mulţumesc … Mulţumesc … pentru faptul că ai fost, că eşti, ... că vei fi balsamul sufletului meu, … pentru faptul că alături de tine fiinţa mea a scos la iveală tot ce are mai minunat, dar şi demoniac! Agonie şi extaz!
…Mulţumesc pentru faptul că mă pot privi aşa cum sunt, acceptându-mi defectele pe care încerc să le modelez!
 …Mulţumesc pentru exemplul pe care-l dai tuturor, prin felul tău de a fi, de a gândi, de a trăi!
 ................................................................................................... ....................................
Şi câţi de Mulţumesc ar trebui!?! Încerc, … şi să-mi ajute Dumnezeu să fructific tot ce se poate, atât timp cât mai eşti printre noi! De n-aş mai cade în greşelile din anii trecuţi! Fiinţa mea simte şi-şi doreşte să meargă pe această cale! Ajută-mă să nu mai cad în ispită!


       Cu mulţumiri,
       Mariana

 

Vedeți mai multe pasaje din cartea: