Skip to main content
Petre-Anca-Foto-Copilărie-4

COPILĂRIE - 4

Sentimentul vinei, regretului, seamănă foarte mult cu cel al ruşinii şi mai în toate situaţiile merg alături, în tandem.
Uimitor, nu? Între ele există şi asemănare dar şi diferenţă. Asemănarea este că ambele cresc şi se dezvoltă din lipsa încrederii în sine. Diferenţa este că vina, regretul, este receptarea acţiunilor individului, pe când ruşinea este receptarea propriei persoane. Individul este bulversat de ceea ce vor gândi oamenii despre el.
Sentimentul de vină seamănă cu sentimentul de jignire, pentru că jignirea este afişată în repetate rânduri pentru ca celălalt să se simtă vinovat.

În cadrul relaţiilor sănătoase, vina şi ruşinea sunt instrumente de manipulare care nu ar trebui să existe.
Rolul părinţilor în educarea şi creşterea copilului, este crucial. Ei sunt primii artizani ai formării adultului de mâine.
Aceştia trebuie să-l înveţe pe copil responsabilitatea fără să-i insufle sentimentul de vină şi ruşine. Mesajele lor nu trebuie să conţină evaluări de genul: „Eşti idiot!”, „Eşti un prost!”, „Eşti dezordonat!”, „Eşti iresponsabil!”, „Eşti cea mai nesuferită fată pe care am văzut-o!”, „Nu o să te descurci deloc în viaţă!”, „O să-ţi mănânce câinii mămăliga din mână!” etc.

Mama şi tata, ar trebui să-şi delimiteze sentimentele de acţiunile copilului.
Îşi pot manifesta atitudinea faţă de acţiunile copilului prin mesaje cu „EU”. NU: „Mă scoţi din sărite”, „Mă faci de ruşine”, ci „Am sentimentul de jenă, nu mă simt confortabil”. NU: „Ah! Ce mă enervezi!”, ci „Sunt nervos când ...”.
Apoi, mai este ceva care scade stima de sine a copilului. Părintele, pentru că aşa înţelege el educaţia, analizează faptele copilului în prezenţa unor martori, pe când construcţia „rampei de lansare” se face NUMAI între patru ochi. Altfel, se induce sentimentul ruşinii, nu al răspunderii.

- În ce constă diferenţa?
- Foarte simplu. Răspunderea este încrederea în sine, pe când ruşinea este lipsa de încredere.
Aici, sunt obligat să recunosc sincer că sunt peste 90% dintre părinţi care nu ştiu să-şi educe copiii, pentru că aşa au fost crescuţi şi să ştii că tot ce este rău şi bun se transmite din generaţie în generaţie.
- Dar ei nu pot lua ce este bun şi să renunţe la ce nu le-a plăcut la părinţii lor?
- Ups! Eşti fenomenal copile! Exact asta ar trebui să facă dar, nu o fac. Sunt limitaţi, îndărătnici, conservatori. Cred că dacă ei au ajuns mari, educaţi fiind aşa, de ce nu ar funcţiona aceleaşi metode şi la copilul lor?

Sunt părinţi care ţi-o retează scurt: „Eu ştiu ce este mai bine pentru copilul meu!” Poftim! Mai spune ceva.  Unui astfel de părinte nu-i poţi argumenta că vremurile s-au schimbat, că toate condiţiile sunt altele decât acelea care erau pe vremea lor.
Alţii citesc mormane de cărţi, caută tehnici, soluţii şi degeaba. De fapt ei încearcă să trateze efectul şi nu cauza. Foarte puţini părinţi – poate 1% -, îşi apropie copiii, îi ascultă, le arată empatie şi le validează emoţiile. Educaţia prin recompense şi pedepse a demonstrat că duce la creşterea motivaţiei externe şi, în mod firesc la scăderea celei lăuntrice, dualitate şi sentimente de frică faţă de adulţii din jur.

-Asta înseamnă că nu trebuie să mai minţim?
-Nu „să mai”, ci să ”nu minţiţi”. Părinţii ar trebui să prevină minciuna, în loc să o pedepsească, să caute cauza pentru care copilul ascunde adevărul şi să o trateze.
-Şi dacă un copil refuză să spună adevărul sau să nu facă ce-i spune părintele?
-De obicei, refuzul apare pentru că încrederea în sine sau în cei din jur a fost lezată. Şi asta, fie prin prea mult perfecţionism, prea mult ajutor nesolicitat care îi transmite copilului ideea că nu se poate descurca singur, fie din prea puţină responsabilitate,sau chiar prea mult „NU” din partea adulţilor – părinţi, bunici, alte rude -.
Numai acei 1% dintre părinţi lasă copiii să-şi găsească ce cale vor să aleagă, îi lasă să fie ei înşişi, autentici, spontani, creativi.

- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că uneori trebuie să aibă puterea să refuze anumite lucruri, anumite cerinţe.
- Adică?
- Uite, un copil vrea să iasă la joacă dar nu şi-a făcut temele şi deja se apropie ora de culcare. În această situaţie părintele îi poate refuza cererea.
Copiii pot refuza aproape orice, dar părinţii trebuie să analizeze să vadă de ce se întâmplă asta.
Nu te apuci acum să-l obligi să se spele pe dinţi dacă el nici nu a învăţat să meargă.
Pentru absolut orice, copilului trebuie să-i explici de ce e aşa şi nu altfel, de ce acum şi nu mai târziu.

Şi mai ales, în tot ceea ce vrei să-i spui copilului sau să-i arăţi, nu trebuie să existe agresivitate, pentru că la rândul lui copilul ar deveni şi el agresiv.
Ţipă, loveşte, se trânteşte cu funduleţul de pământ, jigneşte, muşcă părinţii, aruncă cu orice lucru îi vine la îndemână, loveşte fraţi, colegi de joacă sau şcoală.

- Da, am văzut la „grădi” cum s-au comportat unii copii.
- Ca să-ţi dai seama de ce unii copii se comportă aşa ar trebui să te uiţi la copilăria părinţilor. Atunci s-a întâmplat ceva, cu ei şi cu părinţii lor. Ei au fost educaţi că cei mari au câştig de cauză în orice împrejurare şi asta  ... şi copiilor lor. În fond nu cel care ţipă este auzit cel mai bine şi mai repede? Nu cel care dă cu palma este mai puternic şi mai de temut? Vezi ce înseamnă să ai răbdare, să discuţi calm şi de la acelaşi nivel, nu aşa, copilul stă pe covor şi tu ca părinte îi „porunceşti” din poziţia stând în picioare.

Nu-l înveţi pe copil cu minciuna, spre exemplu, dacă sună cineva la uşă, tu-i spui copilului: „Du-te vezi cine este şi dacă este...X, spune-i că nu sunt acasă.” Fiindcă din acel moment copilul şi-a pierdut încrederea în părinte. Va învăţa şi el să mintă.
Copilul vine aşa de pur la viaţă şi, dintr-o dată dă peste „doi tăntălăi”, care chipurile sunt părinţi, şi fac din el o extensie a lor

 

Vedeți mai multe pasaje din cartea: