Skip to main content
PETRE-ANCA-FOTO-PROFESOR

18. Profesorul la dispoziția elevului sau invers?

Câteva zile în urmă, la o discuție cu doi părinți, am simțit o amărăciune în glasul lor privind modul cum se desfășoară învățământul în școlile românești. Și se întrebau: ”Cine la cine trebuie să fie la dispoziție, profesorul la dispoziția elevului sau elevul la dispoziția profesorului?” Dumneavoastră, ce părere aveți?


Cred că dintotdeauna această problemă a preocupat în egală măsură și pe părinți și pe copii. Calitatea unui învățământ este dată de calitatea cadrului profesoral. În 80% din statele lumii, profesorul este la dispoziția elevului iar calitatea sistemului de învățământ este una de excepție.
În România, se pare că elevul este la dispoziția, ”cheremul” și capriciile profesorului.


Ce bine ar fi ca profesorul să se pună de acord cu elevul lui. Numai așa, învățăturile, stilul de predare, aptitudinile și inteligența sa pot fi adaptate tipului de elevi căruia i se adresează. Profesorul trebuie să-și aducă învățătura la nivelul elevului. Altfel, nu de ce ar fi profesor, ci, nu ar fi profesor. Este motivul pentru care profesorii diferă între ei.


Cunoștințele reprezintă acumulare mecanică, pe când învățarea reprezintă un proces conștient. Este un proces curgător, permanent trece de la cunoscut la necunoscut, mereu gata să exploreze. Cunoștințele se opresc, dar învățarea nu se oprește niciodată.
Omul cunoscător este întotdeauna neinteligent, este un ”sac” de informații. Din moment ce ei cunosc, procesul s-a sfârșit, nu mai au nevoie de nimic. Marea majoritate a profesorilor sunt aproape întotdeauna oameni stupizi. Este ca și cum ai găsi o floare rară să dai peste un profesor care încă învață.


Nu reacționați, vă rog, am predat în învățământul universitar, cunosc sistemul, vorbesc în cunoștință de cauză. Într-un fel, ar trebui să mă atingă și pe mine aceste afirmații dar, nu mă pot opune realității. Am avut șansa să particip la susținerea unor teze de doctorat, moment când pe unii viitori ”Doctori” i-am întrebat în pauză: ”Domnule X, la pagina 14..., calculele sunt greșite, ați greșit integralele, nu poate fi acel rezultat”. Răspunsul a fost pe măsură: ”Lasă Domnule, și așa nu citește nimeni”(!!!)


Exemplul dat este de la o lucrare unde 80% sunt numai calcule și formule matematice. Și totuși, unii dintre voi sunteți profesori de științe umaniste și nu citiți din copertă în copertă lucrările de licență. De ce? Chiar nu vreți să știți cine vă va fi coleg de catedră peste câteva luni? Așa ați luat și voi licența? Sau doctoratul? De regulă, profesorii au încetat să mai învețe în ziua când au terminat facultatea, în ziua în care și-au luat diploma, au murit.


Un proverb asiatic spune că un om moare pe la treizeci de ani, după care va fi o chestiune de timp când va fi îngropat. Poate peste treizeci de ani, poate peste patruzeci de ani, nu contează, acesta este un aspect aparte. Dar, în ceea ce privește viața, un om moare pe la treizeci de ani.
Până și psihologii au ajuns la concluzia că vârsta medie a ființelor omenești e de numai doisprezece ani. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mintea a devenit moartă, a încetat să mai funcționeze la vârsta de doisprezece ani, nici măcar la treizeci de ani.
Cu cât un om este mai inteligent, cu atât este mai dificil să devină cunoscător – pentru că a deveni cunoscător înseamnă că a ajuns la capătul inteligenței, este terminat, este consumat.


Un om care învață nu depinde niciodată de cunoștințe împrumutate. El va încerca să cunoască prin experiența sa proprie viața, iubirea, moartea-totul, totul, totul. Explorează fiecare posibilitate, nu pierde nicio ocazie, nicio provocare din partea vieții. Le acceptă, le primește pe toate cu brațele deschise. Iar când se ivește necunoscutul, este pregătit, el pleacă, se duce, face saltul, fără busolă, fără hartă, intră pe un teren necunoscut. Chiar dacă ar avea hartă, acel teren nu este trecut pe hartă.
Altfel, e ușor și ieftin să te umpli de cunoștințe. Pentru asta nu ai nevoie de curaj, pentru că orice laș se poate umple de cunoștințe. Dacă ai puțină memorie, cunoștințele nu pătrund în tine decât la un nivel de suprafață.


Mă întreb: ”De ce nu toți profesorii profită de materia primă pe care o primesc – elevul-, ca  să-l modeleze, să-l pregătească pentru viață, să-l formeze ca ființă umană?” De ce profesorul nu este în permanență la dispoziția elevului? De ce nu mai sunt cursurile atât de atractive? De ce există elevi corigenți sau repetenți? Știu, îmi veți argumenta că acum elevii, studenții nu mai sunt așa cum erau pe vremea mea, acum sunt alte timpuri, ei au alte concepții, sunt mai ”aerieni”, mai ușuratici și poate mai leneși.
Poate aveți dreptate. Vina o poartă părinții, educatorii, societatea în ansamblul ei. Acum nimeni nu mai vrea să muncească, dacă se poate ca banii să vină ușor, mulți și atunci când vrea fiecare.


Dacă ar fi după mine, aș înființa școli sau cursuri pentru educarea părinților, aș schimba întreg corpul didactic, sau dacă nu, aș elimina din învățământ învățătorul sau profesorul care are un elev ce nu a obținut notă de trecere. Vina este a profesorului nu a elevului. (Asta numai dacă nu vrea să-l aibă la meditație!!!). Nu există oameni proști, există numai idioți și imbecili. Aș ridica competența la rang de virtute.


Sunt poet, visez cu ochii deschiși, trăiesc în lumea mea abstractă și...cu toate acestea...vă compătimesc! Nici nu știți ce vă așteaptă, dacă nu face fiecare saltul transformării!        (Tot ce am spus se referă la cazuri rare, singulare. Nu aduc nicio atingere dascălilor buni, sârguincioși și dedicați profesiei) [Urmează un material despre ”minte”]